r/limbaromana • u/cipricusss • 13h ago
Istorie Î sau Â, SUNT sau SÎNT [2]
Aducere la zi și continuare la Î sau Â, SUNT sau SÎNT.
Am reluat problema în cîteva comentarii pe care le sintetizez mai jos. [Preiau aici norma de scriere pre-1993 mai mult din motive polemice. Aș putea să folosesc norma actuală și doar să scriu "sânt", cum DOOM încă ne permite: vezi mai jos.]
Cîteva precizări suplimentare cu privire la istoria scrierii românei cu alfabet latin:
Există de-a lungul istoriei grafiei latine a românei o evoluție clară în direcția raționalizării și a simplificării fonetice a scrierii.
Inițial, Maiorescu susținuse că, pentru orice cuvînt a cărui origine latină este cunoscută, trebuie folosită litera latină corespunzătoare. Această abordare era compatibilă încă cu un sistem de scriere foarte complicat, iar Maiorescu însuși a promovat simplificarea acestuia și a promovat reforma înfăptuită în 1904.
Acea reformă atinsese deja un grad ridicat de uniformitate, comparabil în mare măsură cu cel din 1932 sau din 1993 (dar inferior celui din 1964). Reforma din 1953–1954 a reprezentat punctul culminant al acestei tendințe spre uniformizare: a adoptat o abordare integral fonetică și a eliminat orice compromis etimologic.
Acest grad de uniformitate a fost considerat excesiv, iar în 1964 a fost reintrodus un compromis etimologic prin folosirea lui â în român și în cuvintele înrudite. Se poate susține că acest compromis satisfăcea cerința etimologică esențială și poate fi considerat o normă „clasică”. Orice concesie etimologică suplimentară ar fi dus inevitabil la regres și la reluarea unor dezbateri imposibil de tranșat în fond, întemeiate pe principiul formulat inițial de Maiorescu: panem > pâine, dar scintilla > scânteie sau scînteie?
De fapt, propunerile de simplificare ale lui Maiorescu pentru reforma din 1904 mergeau chiar mai departe decît reforma adoptată efectiv. El propunea folosirea lui â/Â numai în român și după g și c - și acolo nu din motive etimologice sau latiniste, ci pentru că „român etc” era deja pe monezi și medalii și pentru că se temea că scrierea cî și gî ar putea fi confundată cu ci și gi.
Poziția sa se situa undeva între sistemul reformelor din 1953 și 1964 și cel al reformelor din 1904, 1932 și 1993. Într-un anumit sens, astăzi sîntem „în urma” lui Maiorescu.
Între timp, propunerile formulate înainte de 1932 de Ovid Densușianu, Sextil Pușcariu și August Scriban indicau deja direcția uniformizării realizate în 1953 — reformă pe care atît de mulți o califică, din ignoranță, drept „stalinistă”!
De fapt, proiectul inițial al reformei din 1932, întemeiat pe propunerile lui Densușianu, era identic cu sistemul adoptat în 1964. Proiectul a eșuat în principal din cauza opoziției nespecialiștilor „patrioți” (și cedării lui Sextil Pușcariu în fața acestora, după ce inițial fusese de acord cu O. Densușianu). Tendința acestui gen de nespecialiști - istorici, geografi, ingineri etc cu o mentalitate naționalistă - de a susține o poziție regresivă s-a confirmat în 1993 într-o formă și mai accentuată.
Niciodată înainte, sunetul î din sunt nu fusese eliminat printr-o decizie normativă! Este o tendință regresivă, o întoarcere în trecut, dar una la ceva ce nu a existat niciodată înainte.
Următorul pasaj din DOOM2 (2005 și 2010, p. XCVII) nu este doar reacționar, ci chiar „extremist”, în sensul de orientat mitologic și utopic prin pretenția de revenire la un trecut imaginar:
modificarea scrierii formelor de indicativ prezent persoanele I singular și plural și a II-a plural ale verbului a fi, revenindu-se la scrierea lor anterioară, cu u: sunt, suntem, sunteți (pronunțate [suntem], [sunteți], și nu [sîntem], [sînteți]).
Regula ortografică din 1993/2005 cu privire la „sunt" reprezintă într-adevăr restaurarea unei norme ortografice anterioare reale. În schimb, afirmația privind pronunția este „restaurarea” unei norme ireale! E o inovație revoluționară prezentată drept o restaurație!
Este amuzantă și evoluția preceptelor din DOOM:
De fapt abia în această ediție din 2005 dicționarul normativ DOOM a precizat explicit consecința că pronunția corectă era /sunt/. Același text a fost reprodus în ediția din 2010.
E însă acolo o notă care vine cu probleme suplimentare și amuzante, chiar dacă de la un punct îngrijorătoare. Ea urmează a fi citită, ca notă, în continuarea formulei:
revenindu-se la scrierea lor anterioară, cu u: sunt, suntem, sunteți [nota 81]
Prin revendicarea stridentă a unei așa-zise „tradiții latinizante” se înțelege în fond o evoluție contrară celei pe care tocmai am descris-o mai sus și care este revendicată de inițiatorii tuturor reformelor din secolul 20 anterioare celei din 1993! -- 1904 a marcat reducerea drastică a pretențiilor (concesiilor) etimologizante din grafie, iar 1932 nu a făcut decît să o continue, chiar dacă mai puțin decît voise Densușianu. 1954 e practic îndeplinirea planului acestuia (în ciuda a ce se crede!), iar concesia „latinistă” din 1964 (român etc) este exact cea pe care el era gata s-o facă încă din 1926 la congresul din Cluj (vezi link mai sus).
Formula „tradiția latinistă” este înțeleasă aici în același spirit regresiv și mitologizant, orientat spre un trecut imaginar, de care vorbeam mai sus: este o tradiție imaginară, care o contrazice pe cea reală, dar care se folosește de elemente ale acesteia pentru a se „imagina”.
Pentru a putea folosi datele reale ale reformelor 1904-1932 prezentîndu-le totodată ca părți ale unei evoluții ireale (contrare) acestea sînt întîi de toate imaginate ca deconectate de cele următoare, din 1954-1964. În loc de un reglaj normal, reperul 1964 e înțeles ca o prea mică dar salutară și simbolică revenire (latinizantă și patriotică) la 1932. Dar pentru că reperul 1932 este, față de propriu-i trecut, o evoluție în alt sens decît cel imaginat/imaginar, conceperea lui ca „revenire la o tradiție întreruptă” presupune contrazicerea lui: zis și făcut!
De aici, din această nevoie de resimbolizare regresivă și fantastică apare acel faux-pas, acel lapsus al omiterii (în reforma 1993 și în interpretările ei ulterioare) a „excepțiunii” din 1932 care prevedea că U din „sunt etc” este o notație a sunetului ÎÂ. (Voi reveni mai jos asupra chestiunii „excepțiunii”.) — Și de aceea cred că absolutismul actualei norme cu privire la rostirea SÎNT (excluderea ei ca formă veche, populară, depășită) este simbolul acestei regresii nevrotice: simpla readoptare/adaptare a normelor din 1932 ar fi fost lipsită de tăișul regresiv (castrator aș zice, ca să rămîn în sfera lexicală a nevrozei) fără această altfel inexplicabilă ucidere a unui cuvînt proeminent (era să zic „falic”)!
Pe acest fundal nevrotic de conflict intelectual deghizat apare și misterioasa folosire a conjuncției concesive DEȘI!
Este oare o contradicție între continuarea unui tradiții latinizante și folosirea unor forme care nu provin din formele corespunzătoare din latină? Dimpotrivă: o tendință latinizantă este tocmai un proces de latinizare cultă a limbii prin introducerea de forme latine care nu s-au moștenit deloc sau nu s-au moștenit direct din formele latinești echivalente! SUNT este de fapt, cum arată lingviștii (vezi Boerescu și Gh. Chivu, dezvoltat aici) un cuvînt introdus din latină în română, la fel de „artificial” ca și SUM, ca parte a autenticei „tradiții latinizante” din secolul 18 și prima parte a secolului 19 (pe lîngă că rămîne la un moment dat doar o convenție grafică pentru notarea pronunției „sînt”). — Ei bine, nota pare pe de o parte că nu este de acord cu această înțelegere a formelor din seria SUNT (ca împrumuturi culte), ci le descrie drept MOȘTENITE, ca provenind din conjunctivul latin. Folosește însă, pe de altă parte, termenul respectiv („formele moștenite”) ca să introducă în discuție (nu se știe de ce!) „formele ... scrise anterior sînt etc”!
Lucrul (bîlbîiala aceasta adică) se explică, ghicesc eu, prin FAPTUL că acestea (sînt etc), iar nu „sunt” (etc) reprezintă formele moștenite din conjunctivul latin, și că acest ADEVĂR este cunoscut celui care scrie: formula alambicată pe care o folosește servindu-i cumva să facă uitată negarea acestui adevăr pe care a făcut-o înainte cînd a spus că formele din seria sunt etc ar fi moștenite! Dacă chiar crede ce spune de ce nu o spune mai clar, arătînd că atît „sînt etc” cît și „sunt etc” sînt „forme moștenite”?
Mi se pare că această confuzie intelectuală explică și acel concesiv bizar („deși”) și că e la fel de mult praf în ochi aruncat prin clarificarea adusă aici ca și prin formularea anterioară pe care aceasta vrea să o clarifice.
Că „sînt probleme” ajunge să fie recunoscut pe față abia în 2021. Ediția online dezvoltă astfel:
Ea recunoaște că decizia din 1993 nu fusese suficient de clară, ceea ce a dus la „o oarecare derută” - „chiar la unii lingviști” - dar pare că face această observație zeflemitor-critică mai degrabă la adresa derutaților decît la adresa sursei de confuzie.
Nu face niciun comentariu cu privire la faptul că formularea deciziei din 1993 a rezultat din adoptarea normei din 1932, la care spune că „revine” și pe care a restabilit-o de facto. Face însă într-o notă pop-up care apare la finalul paragrafului o afirmație gratuită (nechemată, dat fiind că nu e clar ce explică și cu ce ajută, fiind altfel ori evident falsă ori ambiguă):
Este frapant că articolul DOOM recunoaște existența unei rezistențe! Lucrul este deja suficient de semnificativ și amuzant! Se felicită însă că nu ar fi întîmpinat „aceeași rezistență” în privința lui sunt: este încă o afirmație misterioasă. Ea pare, cum spuneam, gratuită: ce rost are? Absența ei nu s-ar fi făcut simțită, prin urmare ea „înseamnă” poate ceva. Întîi de toate, schimbarea lui Î > Â venea la pachet cu SÎNT > SUNT (separarea acestor reguli nu a existat niciodată, ele împreună reprezintă o revenire la reperul 1932), deci rezistența față de una nu putea fi mai mică decît cea față de alta.
Separarea pe care o face se referă însă probabil la PRONUNȚIA lui „sunt” (pop-up-ul este dealtfel legat de cuvîntul „pronunțarea”): este vorba de chiar diferența între scriere și pronunțare, de separarea implicației ortoepice (inițial tacită, sau prost înțeleasă de unii „derutați”) de ceea ce era în fond o reformă doar ortografică. — Cînd spun „separarea se referă”, referința asta e doar un fel de-a spune, fiind de fapt vorba aici, ca și mai înainte, de același mod alambicat de-a spune fără a recunoaște că ai spus pe care l-am descris mai înainte. — Pare că se sugerează că rezistența la reforma pronunției a fost mai mică decît față de reforma scrierii!
De fapt, inițial, reforma pronunției nu a fost luată în serios, nu a fost luată în calcul. Nu doar că, în mod firesc, cum am zis, SUNT nu a fost tratat separat de rest, dar schimbarea pronunției lui părea o problemă inexistentă! În toată colecția 100 de ani de grafie românească (2018) chestiunea schimbării pronunției nu este tratată decît foarte rar, și doar ca un risc vag, nici pe departe ca o realitate devenită necesară pe baza „principiului fonologic predominant”. Apare astfel evident de ce reforma ortoepică nu a întîmpinat „aceeași rezistență”: ea nu exista nici măcar ca posibilitate. Nu a fost combătută pentru că era invizibilă! Iar în măsura în care posibilitatea interpretării normei 1993 în sens ortoepic a fost luată în calcul, ea a fost negată: nu combătută ca reformă, ci negată ca implicație! Boerescu, afirmă de pildă că nu poate fi vorba de o schimbare ortoepică! - el fiind probabil dintre cei „derutați” (vezi link la numele Boerescu, mai sus, nota 1):
Mi se pare foarte amuzantă formula „omisiune de bun simț”, menită să justifice ceea ce eu înclin să consider o omisiune „perversă” (logic)! Iar felul în care DOOM elimină pînă la urmă „omisiunea”, prezentîndu-i elementul omis (pronunția /sunt/) ca pe o necesitate evidentă, dacă nu chiar ca pe o banalitate de la sine înțeleasă, deși în termeni înghesuiți și ambigui, departe de spiritul delicat al notei lui Boerescu, pare că mai degrabă îmi confirmă mie aprehensiunile amuzate!
Reforma din 1932 includea o excepție pentru formele verbului „a fi” care conțineau sunetul Î și care trebuiau scrise cu U. O schimbare de pronunție era exclusă explicit: „sunt” trebuia citit [sɨnt], ca înainte.
„Formele cu Δ înseamnă „formele care conțin sunetul Δ, din motivul evident că această excepție apare în capitolul „Sunetul Δ.
Era inevitabil ca omiterea tacită a excepției să provoace confuzie sau consecințe care puteau fi interpretate ca neintenționate. Rămîne posibilitatea ca și omiterea în sine să fi fost neintenționată: excepția a fost trecută cu vederea, la fel ca problema pronunției lui „sunt”. Confuzia rezultată a dus la clarificările din perioada 2005–2021, care, la rîndul lor, nu fuseseră poate anticipate în contextul schimbării din 1993. — Sau poate „omisiunea de bun simț” (cum numește Boerescu acest lapsus) avea din capul locului ca scop să impună tacit și treptat o schimbare care altfel nu ar fi apărut inacceptabilă!
De ce nu a fost reintrodusă excepția sau măcar discutată ulterior, în 2005 de exemplu, sau mai tîrziu? Pentru că acest lucru ar fi echivalat cu recunoașterea caracterului dubios al formulării deciziei din 1993, într-un soi de nor al minții - fie el lapsus, strategie vicleană sau „omisiune de bun simț” -, sau pentru că strategia respectivă viza tocmai contrariul excepției. Cînd DOOM recunoaște că au fost probleme de interpretare o face în termeni ei înșiși problematici și interpretabili.
Nu vreau să sugerez că mentalitatea „regresivă” pe care o diagnostichez aici ar aparține unei minorități excentrice, sau că ar fi un soi de simplă eroare, dimpotrivă: o consider un fenomen colectiv, irațional, un spirit neștiințific, gregar, gata oricînd să se manifeste și care ajunge să afecteze cercurile științifice, azi ca și altădată, ceea ce Ovid Densușianu numea „mania zădărnicirilor” și „siroco cerebral” (vezi „Noua ortografie” p.14, pdf la link-ul numelui său, mai sus).
